Confesiunea adolescentei, Annie Ernaux

Am citit acest volum într-o zi. O zi din acelea în care nu faci altceva, doar zaci cu o carte în brațe, te oprești din când în când din lectură, să meditezi la vreo idee pe care tocmai ai citit-o sau să moțăi câteva minute. Sincer, încă nu știu dacă mi-a plăcut. Este altceva, e drept. Dar este altceva nu prin ce scrie, așa cum s-a tot spus, nu sinceritatea confesiunii mi s-a părut diferită de alte scrieri, ci forma pe care i-o dă. Și cred că tocmai din cauza acestei forme nu sunt sigură că îmi place. Pentru că are un ton oarecum clinic, o detașare de discuție cu un psiholog. Și nici măcar asta nu este chiar imaginea potrivită, pentru că seamănă cu un pacient care acceptă să-i vorbească psihologului, dar refuză să spună ce simte. Este o răceală excesivă în scrisul ei, lipsește sentimentul.

Iertare, Patrick Flanery

Am terminat zilele trecute Iertare, de Patrick Flanery. E o carte apărută în 2017, dar mie mi-a scăpat la vremea respectivă, am dat de ea abia acum, întâmplător, și m-a atras subiectul. Prezentarea cărții sună așa:

”Un tânăr jurnalist și o bătrână scriitoare față în față. El lucrează la biografia ei oficială, ea lucrează la o biografie fictivă a propriei sale fiice. Fiica ei, acuzată de terorism, a dispărut cu ani în urmă. Sora scriitoarei a fost ucisă într-un atentat sângeros. Iar jurnalistul, rămas orfan de mic pentru că și părinții lui au fost uciși, nu este un necunoscut pentru bătrâna Clare Wald, deși se prefac amândoi că au doar o relație profesională. Clare Wald își încheie socotelile cu viața și cu morții presărați în urma ei, într-o țară în care puțini albi au făcut față onorabil perioadei de apartheid, în care și mai puțini reușesc să facă față onorabil după instaurarea democrației. Acum albii trăiesc în case aproape fortificate, păziți și înarmați, dar crimele împotriva lor se țin lanț. Cel mai greu nu e de trăit cu teama, totuși, ci cu vina interioară, incertă, dar asumată. Drama albilor care au trăit în apartheid cuprinde vina de a fi acceptat sau chiar susținut regimul, pentru unii, apoi vina de a i se fi opus participând la acte teroriste, pentru alții.

Sally Rooney

Acum două seri, am început Conversații cu prietenii, serialul făcut după cartea cu același nume, scrisă de Sally Rooney. Văzusem și Oameni normali, care mi-a plăcut foarte mult. Încă de atunci, am zis că o să-i cumpăr cărțile, pentru că ecranizările sunt foarte bune, poveștile în sine sunt foarte bune. Aparent, nimic spectaculos, dar atât de actual, atât de realist, încât simți cum taie prin tine. Și nu poveștile de dragoste sunt importante în cazul ăsta, ci chimia care le face posibile, acel ceva care nu se vede, dar e acolo, mai puternic decât orice altceva. Oameni normali (eh), cu o incapacitate de comunicare fantastică, pe care o vedem azi la tot pasul, în ciuda aparențelor care vor să ne spună altceva.

Orașul solitar, Olivia Laing

Am început anul cu o carte foarte bună. Nu cred că o să o vedem printre cele mai mediatizate, am observat că se întâmplă asta cu multe cărți foarte bune, bijuterii care rămân ascunse printre vrafurile de volume proaste, gălăgios prezentate pe Internet. Orașul solitar. Arta de a fi singur, Olivia Laing. Trebuie să spun că nu m-a speriat niciodată singurătatea. Aș spune că dimpotrivă, oarecum. Cunosc multă lume care e îngrozită de ea. Singurătatea a fost mereu parte din mine, într-un fel pe care mi-e greu să-l explic… Nu pentru că am fost mult timp singură și m-aș fi obișnuit cu ea. Nu, nu e asta. Pur și simplu, am nevoie de singurătate, măcar din când în când. Cel puțin de un anumit tip de singurătate, pentru că, la fel ca alte sentimente sau stări, are multe fețe și cel puțin de una dintre ele mi-e frică și mie. Nu o să insist pe asta acum, ci o să revin la carte.

Cea mai bună carte din 2021. Și un film

Las aici câteva rânduri despre o carte pe care eu o consider cea mai bună carte citită în 2021 (până acum). Fata care nu se putea opri din mers, de Samar Yazbek. E o carte care dă cu tine de pământ sau, cum spunea cineva: „Cum e cartea asta…”. Și închipuiți-vă pe cineva impresionat și oripilat, plin de compasiune și de groază, într-o măsură atât de mare, încât nu-i vine să spună mai mult. De fapt, nu prea îți vine să detaliezi despre povestea din carte, pentru că o minte normală refuză să creadă că omul poate suporta atâtea orori, că un copil poate găsi o formă de supraviețuire într-o lume atât de îngrozitoare… Și totuși, există atâția copii care își duc zilele acolo și numai ei știu cum.