Am început anul cu o carte foarte bună. Nu cred că o să o vedem printre cele mai mediatizate, am observat că se întâmplă asta cu multe cărți foarte bune, bijuterii care rămân ascunse printre vrafurile de volume proaste, gălăgios prezentate pe Internet. Orașul solitar. Arta de a fi singur, Olivia Laing. Trebuie să spun că nu m-a speriat niciodată singurătatea. Aș spune că dimpotrivă, oarecum. Cunosc multă lume care e îngrozită de ea. Singurătatea a fost mereu parte din mine, într-un fel pe care mi-e greu să-l explic… Nu pentru că am fost mult timp singură și m-aș fi obișnuit cu ea. Nu, nu e asta. Pur și simplu, am nevoie de singurătate, măcar din când în când. Cel puțin de un anumit tip de singurătate, pentru că, la fel ca alte sentimente sau stări, are multe fețe și cel puțin de una dintre ele mi-e frică și mie. Nu o să insist pe asta acum, ci o să revin la carte.
M-a atras de cum am văzut titlul și coperta. Am spus-o de multe ori, în ultimii ani: cred că cea mai mare suferință a secolului nostru este singurătatea. Pentru că cei mai mulți așa o percep și o simt, ca pe o problemă, o boală. Dincolo de o limită, așa și este. Iar orașele mari, iar mai apoi apropierea distantă (teoretic, e o contradicție) adusă de tehnologie și de Internet au dus-o la extrem. Pe ultima copertă se spune așa: ”Mutată în New York după o despărțire, autoarea își dă seama că singurătatea este noua sa realitate. Atrasă de viața de noapte și de marginalitate, de experiențele stigmatizate sau considerate rușinoase, ea începe să exploreze orașul, cartografiindu-și sentimentele în tandem cu schimbările aduse de artă și tehnologie în noul mileniu.” De fapt, cartea este destul de puțin despre asta, despre singurătatea autoarei, nu este într-o măsură foarte mare un jurnal al singurătății ei. Acesta este doar scheletul pe care construiește ceva mai complex: ”Olivia Laing explorează legătura dintre izolare și creativitate. Cercetând rolul singurătății în opera unor artiști precum Edward Hopper și Andy Warhol, ea ne sugerează că nu ar trebui să ne temem atât de mult la gândul că vom rămâne singuri.” Și aici începe partea frumoasă, partea interesantă, care te ține acolo până la capăt. Pentru că afli o grămadă de lucruri despre lucrările unor mari artiști, despre cum au ajuns să creeze, despre fricile și obsesiile lor transformate în artă. Despre cum ar trebui să interpretezi unele dintre creațiile lor, pentru a le înțelege. Legături pe care poate că nu le-ai făcut până acum, pentru că aveai nevoie de o cheie de interpretare sau de o anumită perspectivă, una pe care ți-o oferă această carte.
Am găsit și o recenzie foarte bună, aici. Vă poate convinge mai mult decât mine. Nici nu știu dacă eu încerc să vă conving să o citiți, de multe ori, notez lucruri să nu le uit și pentru că unele mă entuziasmează foarte mult. 🙂
Tango with words 