visul

LUMINA difuză a apusului mă obligă să forţez privirea, să poată desluşi silueta care se îndepărtează de mine, spre celălalt capăt al plajei. E un bărbat care îmi face semn să mă apropii, în timp ce el merge în sens opus, cu spatele. Valurile se izbesc de ţărm într-un ritm repetitiv şi se sparg de nisipul moale şi rece, prin care mă chinui să înaintez. Nu ştiu de ce merg spre silueta tot mai slab conturată, simt doar cum picioarele mi se afundă şi mai mult în nisip, în timp ce panica pune stăpânire pe mine. Teama că nu o să-l pot ajunge, pentru că nu mă pot mişca suficient de repede. Încerc să alerg, o durere ciudată îmi cuprinde braţele şi încep să plâng. Silueta e tot acolo, în depărtare, tot cu mâinile întinse spre mine şi continuă să se distanţeze… Lacrimile sărate îmi alunecă pe obraji şi sunt furioasă că nu pot fugi. Vreau să ajung la el, vreau să văd cine e. Al naibii nisip! Un ţiuit tot mai acut îmi străpunge mintea, se aude tot mai aproape şi mai tare. Deschid ochii și încerc să mă uit în jur, să văd de unde vine. Brusc, lumina devine mai puternică și mă face să închid ochii din nou, doar pentru o clipă, apoi îi redeschid uşor, încet-încet, mă dezmeticesc, ţiuitul vine din dreapta mea. E mobilul. Ah, am visat…

Până să iau telefonul să văd cine e, se opreşte din sunat. Îmi simt capul greu, ca după un somn profund în după-amiezile de vară, când căldura te sufocă dacă încerci cea mai mică mişcare şi singura soluţie să îi faci faţă e să dormi. Butonez telefonul, e un număr necunoscut, o fi fost vreo greşeală, cine să mă sune în noaptea de revelion? Cât e ceasul? 3 şi 10… Paharul meu cu gin e aproape neatins, am adormit întinsă pe pat, în timp ce ascultam muzica ce încă se aude în surdină din boxele mele mari si demodate. Clipesc confuză şi privesc în jur prin cameră, în căutarea visului. Părea atât de real… Totuşi, cine o fi sunat? E răcoare. Ah, am lăsat uşa de la balcon deschisă. Mă ridic, cu gândul să o închid, dar ies pentru câteva clipe şi mă uit la luminiţele de pe bulevard, rezemată de balustradă. Undeva, spre centru, se aude muzică, iar dintr-o maşină care goneşte pe strada pustie un tip agită pe geam o sticlă şi chiuie în semn de fericire. Sau de cretinism. De fapt, n-am înţeles niciodată rostul chefurilor din noaptea asta. Atâta agitaţie, atâta disperare, pentru ce? Pentru că a mai trecut o bucată de timp indexat convenţional? Timpul trece oricum. Pentru că unii s-au obişnuit ca ăsta să fie intervalul la care îşi fac un bilanţ? Cred că, pur şi simplu, ne mai trebuia un motiv oficial de băut, de ieşit din case, din oraşe, din rutină. Numai că, în cele din urmă, şi asta devine rutină.