Nu știam nimic de Bobby, nu îl văzusem de dimineață. Nu venise la hotel nici la prânz, era prima dată când se întâmpla asta. Încercasem să dau de el la telefon, dar când urcasem să fac duș, înainte de masă, văzusem că își lăsase mobilul pe pat. Acum era aproape șapte seara, tocmai mâncasem la restaurantul hotelului, am terminat și cafeaua, am plătit, am aruncat din mers un obrigado, era singurul cuvânt portughez pe care îl auzisem acolo, localnicii vorbeau și ei engleză și germană, și m-am îndreptat spre un fel de terasă naturală, care dădea spre plajă. Am aprins o țigară și m-am oprit câteva clipe pe parapetul de ciment al scărilor ce urcau spre vârful coastei. Undeva, jos, se auzeau valurile, foşnetul lor abia perceptibil. M-am ridicat și am coborât încet spre plajă. Pe platoul asfaltat, se amenajase o scenă pe care câțiva inși își instalau sistemele de sonorizare și instrumentele. Am trecut prin mulţimea veselă adunată în jurul ei, o lume relaxată, venită acolo în căutarea paradisului de o săptămână şi a uitării de sine, de trafic, de computere, de birouri impersonale din sticlă, de goana după bani.
Valurile se spărgeau tăcut de ţărm, în depărtare, albastrul apei avea reflexe metalice sub lumina lunii şi îmi amintea de un tablou, nu știu de ce de un tablou, pentru că nu reușeam să-l identific, dar îmi părea o imagine foarte familiară, un albastru pe care eram sigur că îl văzusem undeva într-o pictură, iar mintea mea se încăpățâna acum să-și amintească, să-i dea un nume. Acolo, aproape de apă, sunetul valurilor era mai puternic și se suprapunea cu gălăgia din spatele meu, dinspre scenă, parcă era fondul sonor al unui film, un soundtrack natural care se ridica din mijlocul oamenilor și plutea cumva deasupra lor, prevestind ceva ce urma să se întâmple, fără să fie agresiv, doar anticipativ. Privirea mea insista pe suprafața apei, pe albastrul ei mișcător, care continua să-și caute identitatea artistică în mintea mea plină de nedumeriri.
Toată ziua mă chinuiseră unele gânduri pe care, în ultima vreme, încercasem să le alung, să le dau la o parte, cum ai da niște fire de păianjen, toamna, când mergi pe stradă și te trezești cu ele pe față, simți că te gâdilă ceva, te împresoară și habar n-ai de unde a apărut acel ceva, doar dai din mâni, să scapi de el. Nu știu exact de ce gândurile acelea reveniseră tocmai acum și insistau să-și câștige un loc în atenția mea, cu un fel de now baby or never. Poate că de vină era locul acela în care mă lăsasem târât ca un adolescent dornic de aventuri, fără responsabilități și fără să-i pese prea mult de ce va urma. Faptul că aveam foarte mult timp la dispoziție, timp singur, în care hoinăream pe străduțele înguste, pe lângă casele ale căror uși dădeau direct în carosabil, de parcă te prăvăleai din ele direct în stradă, pe plajele mici, presărate printre stânci, care nici nu începeau bine, că se și terminau, asta probabil că era explicația, cumva, conștientizasem acolo că lucrurile lăsate neterminate nu dispar, te așteaptă, oricât de mult te-ai eschiva, vor fi mereu în același loc unde le-ai lăsat.
Tango with words 