Vacanță în 2 Mai

După o pauză de vreo zece ani, am fost în vacanță pe litoralul românesc. În 2 Mai, pentru că niciodată nu mi-a plăcut în altă parte, ”la noi, la mare”. Am pornit cu rețineri, pentru că litoralul nostru este în general prea aglomerat, iar natura n-a fost foarte generoasă cu noi, în această privință. Am plecat cu o rezervare pentru 6 zile. Și am sfârșit prin a sta 10 zile. Și aș mai fi stat. Nu pentru că aș fi descoperit că s-a schimbat ceva în mod miraculos, nu e vorba despre vreo revelație, ci despre faptul că odată ajuns acolo, oricât ai fi de înverșunat, te învăluie aerul acela de tihnă, de viață trăită cu încetinitorul, de spații cărora nu le mai percepi limitele. Și nu ai nevoie de mai mult. Cel puțin o dată pe an, trebuie să simți asta, să ieși din ritmul agitat și isteric al vieții de oraș.

Cărți de citit în vacanță

Întotdeauna mi-e greu să aleg ce cărți să iau cu mine în bagaj când mă retrag câteva zile departe de lumea dezlănțuită. Pentru că sunt prea multe, iar anul acesta nu am avut suficient timp de citit și le-am stivuit, le-am stivuit… în așteptarea vacanței. După ce m-am răzgândit de câteva ori, am ales doar trei.

Așa începe răul, Javier Marías – pentru că am început-o, dar am abandonat-o, din lipsă de timp; pentru că mi-e dor de o ficțiune bună, iar Javier Marías e în topul preferaților mei din ultimii ani. Dacă nu ați citit încă nimic de el, vă recomand să începeți cu romanul Mâine în bătălie să te gândești la mine, chiar dacă cei mai mulți recomandă Romanul Oxfordului.

Și spuneam acum câțiva ani, pe semnebune.ro, despre această carte, într-un sondaj despre cărți care ți-au dat insomnii:

Când am început Mâine în bătălie să te gândești la mine, deja știam câte ceva despre autor, nu eram la prima carte a lui, dar nici vorbă să mă aștept la ce a urmat. Începutul chiar dă cu tine de pământ, după care vine o bucată bună care îți pune răbdarea la încercare (mai ales dacă nu ești familiarizat cu stilul lui Javier Marías) și te lasă să îți recapeți gândurile, să îți pui întrebări, să arunci cartea deoparte, nehotărât dacă vrei să continui sau nu, deși nu cred că poți renunța, nu de tot, ca apoi caruselul să pornească din nou și să se mai oprească abia la final, un final la fel de neprevizibil ca începutul. Nu vreau să detaliez, să spun ceva concret, pentru că e genul de roman despre care n-ar trebui să știi nimic înainte. Să nu citești recenzii, să nu cauți recomandări, nici prezentare pe copertă n-ar trebui să aibă. Doar să plonjezi în el. Chiar mi-a dat insomnii. Și ideea, și stilul. Va trece mult timp până să găsesc un alt roman care să îl dea jos de pe locul unde e acum.

in-between

Zicea Borges la un moment dat (știu, știu, toate se întâmplă „la un moment dat”): Se vorbeşte foarte mult despre politeţea japoneză sau chineză, însă această politeţe are rădăcini adânci. Am petrecut aproape o lună în Japonia. Mi-am făcut foarte mulţi prieteni. N-au făcut niciodată glume pe seama mea. Nu mi-au povestit nimic despre vieţile lor personale – căci vieţile lor sunt într-adevăr personale – şi nici eu nu le-am povestit nimic despre viaţa mea, dar am simţit că suntem prieteni, pentru că puteam vorbi nu doar despre nişte simple circumstanţe, ci despre subiecte vitale – de exemplu, despre religie şi filosofie.
Şi imediat ce am citit asta am încercat să fac un tur imaginar printre oamenii cu care îmi beau ades cafelele, să văd dacă sunt unii cu care pot vorbi fără să ajungem să tocăm chestiuni personale. M-am liniştit, sunt câţiva. Adevărul e că, oarecum inconştient, odată ajunşi faţă în faţă, oamenii încep să deşire ce li s-a mai întâmplat, ce mobilă au mai cumpărat, ce credit au mai făcut, ce job tare au, ce au mai gătit, ce au mai iubit, unde au făcut grătarul în weekend, pe ce parte a patului dorm, cum şi-au făcut curat prin dulapuri, ce şef dobitoc au, la ce medic au fost şi de ce, că mama, că soţul, că amantul, că sora, că ăia mici, că… Şi de cele mai multe ori e vorba de lamentări. Dintr-o perspectivă sau alta. Și eu fac asta. Chiar foarte des, în ultimii ani. Trebuie să mă opresc.