Zicea Borges la un moment dat (știu, știu, toate se întâmplă „la un moment dat”): Se vorbeşte foarte mult despre politeţea japoneză sau chineză, însă această politeţe are rădăcini adânci. Am petrecut aproape o lună în Japonia. Mi-am făcut foarte mulţi prieteni. N-au făcut niciodată glume pe seama mea. Nu mi-au povestit nimic despre vieţile lor personale – căci vieţile lor sunt într-adevăr personale – şi nici eu nu le-am povestit nimic despre viaţa mea, dar am simţit că suntem prieteni, pentru că puteam vorbi nu doar despre nişte simple circumstanţe, ci despre subiecte vitale – de exemplu, despre religie şi filosofie.
Şi imediat ce am citit asta am încercat să fac un tur imaginar printre oamenii cu care îmi beau ades cafelele, să văd dacă sunt unii cu care pot vorbi fără să ajungem să tocăm chestiuni personale. M-am liniştit, sunt câţiva. Adevărul e că, oarecum inconştient, odată ajunşi faţă în faţă, oamenii încep să deşire ce li s-a mai întâmplat, ce mobilă au mai cumpărat, ce credit au mai făcut, ce job tare au, ce au mai gătit, ce au mai iubit, unde au făcut grătarul în weekend, pe ce parte a patului dorm, cum şi-au făcut curat prin dulapuri, ce şef dobitoc au, la ce medic au fost şi de ce, că mama, că soţul, că amantul, că sora, că ăia mici, că… Şi de cele mai multe ori e vorba de lamentări. Dintr-o perspectivă sau alta. Și eu fac asta. Chiar foarte des, în ultimii ani. Trebuie să mă opresc.
Și se poate ca într-o seară oarecare, obosită, să te uiţi la un film, nu contează la care anume, pentru că e genul de film despre care cei mai mulţi nici nu ştiu că există, pe care puţini aleg să îl vadă, pentru că nu e la modă şi nici suficient de profund pentru ei. În timp ce încerci să te deconectezi cu acest film aparent banal, într-un moment de neaşteptată relaxare, îți dai seama că, treptat, unele lucruri pe care le credeai deja eterne au dispărut. Eterne în sensul rău. Îţi dai seama, de exemplu, că în acea seară ai trimis un mail pe care l-ai amânat câţiva ani, că de la o vreme poţi privi un copil fără să te cuprindă o uriaşă tristeţe, că ai reuşit, fără să ştii exact când, să-i ierţi pe oamenii pe care acum ceva vreme ai vrut, chiar ai vrut să îi ierţi, dar nu ai putut şi că unele întâmplări le-ai clasat, le-ai aşezat în raftul care li se cuvine, unde doar o să le răsfoieşti din când în când… Şi asta nu pentru că iubitorii de vorbe de duh ar avea dreptate, nu, oricât le-ar plăcea să creadă contrariul, timpul nu vindecă orice rană. Ci pentru că vine o vreme când înveţi să trăieşti cu ele, cu rănile, accepţi că fac parte din tine şi atât. Şi cu propriile-ţi greşeli înveţi să trăieşti.
Şi toate astea trebuie să se întâmple de la sine, nu le poţi grăbi, nu le poţi forţa. Poţi încerca, dar nu va funcţiona. Până în acea seară când lumea devine din nou rotundă, când cercurile se închid şi poţi începe iar să le rostogoleşti.
Fericirea (ce cuvânt uzat) înseamnă inclusiv să scapi de balast, să zâmbeşti chipului din oglindă (mai ales dacă nu e al tău), să cumperi crizanteme şi să le pui în vază, să te bucuri că şi mâine e o zi. Și să crezi că într-o bună zi o să te poți muta la Paris.
De ţinut mine
- să folosesc mai des cuvântul frumos, pentru că e chiar un cuvânt frumos
- să caut nişte filme alb-negru, mi-e dor
- să învăţ să-mi fie somn noaptea (eh…)
- să verific dacă a apărut busuiocul
- să scriu zilnic, chiar dacă nu-mi place mereu ce iese
Tango with words 