Clara (work in progress I)

Etichete

, , , , ,

Când hotărâsem să accept propunerea lui Bobby, habar n-aveam unde naiba era Carvoeiro. Un oraș cu nici trei mii de oameni, pe coasta de sud a Portugaliei, pe malul Atlanticului. De fapt, nici nu aveai cum să îl consideri oraș, era doar o formalitate administrativă, probabil. Cândva, un sat de pescari și un loc călcat destul de des de pirați, cel puțin așa spuneau istoriile de pe internet și de pe pliantele pentru turiști, pe care le găsisem risipite pe o măsuță de pe holul hotelului. Acum, o înșiruire de vile și hoteluri pe coasta înaltă a oceanului, un loc frecventat mai mult de turiști englezi și nemți. Eu și neobișnuitul meu partener de călătorie am ajuns acolo în prima jumătate a lui septembrie și încă era plin de lume, vremea încă perfectă pentru plajă. Chiar prea cald pentru mine, mai ales că nu-mi place să zac la soare ca o șopârlă, nici nu mai călcasem pe la mare vara de ani buni, tocmai din cauza asta. Obișnuiam să dau câte o fugă toamna sau la începutul iernii, când mulțimea elibera plajele și puteam să admir nestingherit frumusețea mării furioase, dezlănțuite sub vânturile reci.
Totuși, la prima vedere, îmi plăcea Carvoeiro, era ceva nou pentru mine, nu semăna deloc cu ce văzusem prin alte părți, iar arhitectura aceea cu influențe maure mă ținea cu privirea lipită de clădiri. Toate blocurile erau joase, cele care treceau de patru sau șase etaje erau puține, iar asta te scăpa de impresia că stau să se prăvălească peste tine, să te sufoce, cum simțeam eu de obicei în orice oraș. Plus faptul că locul nu se întindea foarte mult nici pe lățime, iar într-o margine a lui era oceanul, întinderea lui albastră imi sporea impresia de spațiu deschis, de absență a limitelor, cu care, la fel, aveam o problemă, fără să fiu claustrofob. Hotelul nostru se numea Mirachoro Praia, o clădire cu trei etaje, crem, fără sticlă și oțel – de altfel, aveam să constat în zilele următoare, clădirile de acest fel lipseau cu desăvârșire acolo -, cu o parcare nu foarte mare și cu intrarea mărginită de două coloane discrete.
Căzusem din nou într-o stare ciudată, ca de transă, mă uitam în jur de parcă aterizasem într-o altă lume, vrăjit, cumva, și parcă orbit de soarele reflectat și mai puternic pe albul clădirilor. Stăteam cu geamantanul lângă mine în fața parcării hotelului, așteptând ca Bobby să termine de vorbit cu șoferul, habar n-aveam ce putea să îi spună, dar gesticula explicându-i ceva în engleză, într-o engleză aproape fără accent, lucru care m-a surprins și mi-a reamintit că nu știam absolut nimic despre omul acela alături de care urma să petrec o vreme, nu știam exact cât, într-un colț de lume despre care până recent nici măcar nu știusem că există și unde se putea întâmpla orice.
Formalitățile de check-in n-au durat mult, l-am lăsat pe Bobby să vorbească la recepție, în fond, el era liderul expediției, el făcuse rezervările, eu păream doar un bagaj, un fel de accesoriu al lui și, într-un fel, asta și eram. Când discutasem despre venirea mea cu el în Portugalia, îmi trântise argumentul lui: Clara are o slăbiciune pentru tine, pe bune, chiar îi placi, a mai avut scurte ieșiri în decor, dar le-a abandonat repede, cu tine e altfel. Sigur, m-am gândit, chiar e altfel, nu degeaba o fi încercat să-mi pună în cârcă o crimă. Nu îi ieșise, dar asta era altceva. Din nou m-a surprins cu engleza bună pe care o vorbea, o fi vreo calitate a traficanților, mi-am zis, la urma urmei, au de-a face cu tot felul de oameni, e normal să cunoască bine măcar engleza.
Holul hotelului era amenajat în stil tradițional, cel puțin așa am dedus după nuanțele tari, mobilierul din lemn și elementele decorative. Multă culoare, mult lemn, multe perne pe un soi de sofa, chiar și o oglindă opulentă pe un perete, niște păsări mitologice uriașe, din lemn și ele, care mărgineau un scrin roz-ciclam cu modele tot tradiționale, bănuiam. Un amestec ciudat, care te ducea cu gândul atât la America de Sud, cât și la influențele maure, despre care am mai pomenit. Încă o dată, senzația că mă trezisem într-o altă lume era atât de puternică, parcă visam. În timp ce ne îndreptam spre lift, trebuia să ajungem la etajul doi, mi-a dat prin minte să îl întreb pe Bobby:
– Avem două camere, nu?
– Nu.
A apăsat pe butonul liftului, fără să se uite la mine, continua să vorbească monosilabic și nu reușeam să îl citesc.
– Dar avem două paturi, a adăugat și abia atunci m-a privit.
N-am mai zis nimic, brusc, starea de visare se risipise și din nou aveam neplăcuta senzație că mă băgasem în ceva stupid, care avea să-mi aducă belele.

Clara (work in progress)

Etichete

, , , ,

Am încercat să-l conving să mergem la Black Cat, să bem ceva, simțeam nevoia de alcool, dar n-am reușit, mi-a spus că vrea să doarmă, nu are de gând să piardă o noapte întreagă pentru o nebună.
– Ar trebui să faci la fel, nu să o suni.
– De unde știi că vreau să o sun?
– Te cunosc.
S-a oprit din mers să își aprindă încă o țigară și m-a privit serios.
– Probabil că ăla o fi fost doar amețit, nu mort, s-o fi trezit și o fi plecat. Ar trebui să îți vezi de treabă, altfel, într-o bună zi, o să aflu despre tine că zaci mort pe undeva. Dacă nebuna a încercat să îl omoare și să îți însceneze ție povestea, înseamnă că sunt bani serioși la mijloc. Gașca asta a lor e periculoasă, habar n-ai în ce te bagi.
Deci nu fusese chiar indiferent și amuzat.
Ne-am despărțit în față la Black Cat. El a urcat în apartamentul lui, după ce mi-a mai spus o dată să nu o sun, iar eu am plecat spre al meu, încă zăpăcit de cele întâmplate. Ajuns acasă, mi-am pus un coniac și am sunat-o, bineînțeles. De vreo unsprezece ori. Degeaba, intra căsuța vocală. După al treilea pahar și al-nu-știu-câtelea-apel am adormit îmbrăcat, pe un fotoliu.

Când m-am trezit, soarele pătrundea printre jaluzelele de la geamul sufrageriei, m-am uitat în jur confuz și mi-a luat câteva secunde bune să îmi amintesc ce se întâmplase. Am deschis laptopul și am intrat pe niște site-uri de știri, să văd dacă vreunul anunța moartea lui Bobby. Chiar așa mă gândisem la el rostindu-i în minte numele, de parcă noaptea trecută ne apropiase, ne transformase în cunoștințe care își vorbeau și își spuneau pe nume, de parcă nu mai eram doar doi necunoscuți care se intersectau din când în când în preajma unei femei. Dar nu era nimic. Am făcut un duș rapid și am coborât la chioșcul cu ziare de la colțul străzii, unde, după o discuție inutilă cu vânzătoarea, am cumpărat toate ziarele apărute în ziua aceea. De obicei, nu citeam ziare, habar n-aveam în care aș putea găsi o astfel de știre, așa că le-am luat pe toate. Nu era nimic nici în ele. După ce am făcut o cafea și mintea mea s-a mai limpezit, m-am întrebat dacă nu cumva visasem totul. Poate că băusem mai mult decât îmi aminteam și mintea mea o luase razna. N-am apucat să insist asupra acelui gând, pentru că a sunat telefonul, era Vanea, care voia să știe ce făceam. I-am spus să mă aștepte, că trec pe la el.

Pe Bobby l-am revăzut nu în paginile vreunui ziar, cum crezusem că avea să se întâmple, ci în carne și oase, la Black Cat. Nu în seara aceea, ci la vreo două săptămâni după. Era într-o zi de luni, pe la prânz, când barul e cam gol, iar eu mă duc acolo să mănânc cu Vanea, un obicei al nostru de ani buni. Abia ne așezasem la o masă dintr-un colț, când am simțit că cineva s-a oprit în fața noastră, o umbră înaltă, care mirosea a tutun și a parfum, un parfum discret, ușor dulceag, pe care mi l-am amintit în clipa aceea, nici nu știam că mintea mea îl reținuse, am ridicat privirea și l-am văzut. De data aceea nu era îmbrăcat în costum, avea blugi și un tricou bleumarin, aproape că nu i se potrivea, eram obișnuit să îl văd încorsetat în costumele lui negre, cam prea fixe, care îl făceau să pară rigid.

My Funny Valentine

Etichete

, , , , ,

(…) Cu un gest instinctiv, verific dacă paharul meu cu gin e la locul lui, scrumiera, bricheta şi pachetul de ţigări. Ochii îmi fug apoi la degetele negriciosului, care continuă să tatoneze clapele, vorbind cu trompetistul căţărat pe scaun. În jurul lor umblă tăcut, ca nişte feline, cu paşi fandaţi sau săltaţi, doi tipi care aranjează nişte cabluri. Parcă ar dansa… Dacă eşti atent la acordurile pianului, poţi stabili o legătură între ele şi mişcările lor. Aplauzele s-au estompat, înlocuite din nou de glasurile şoptite, clinchetele paharelor sau ale sticlelor, râsetele insinuate printre vălătuci de fum şi tăcerile ascunse prin colţuri. Un miros dulceag, de vanilie şi flori, mă face să-mi iau privirea de la pian. Femeia elegantă de la masa bărbatului căruia pianistul îi făcuse mai devreme cu mâna trecuse pe lângă mine, în drum spre toaletă, probabil. Parfumul a rămas în urma ei, ca o boare lentă şi plăcut ameţitoare. Mă întreb ce o fi. Încerc să mai adulmec, să-l mai simt o dată, la fel de puternic, dar deja s-a risipit printre celelalte mirosuri: ţigări, alcool, arome, alte parfumuri, transpiraţia dintre ele.

Întotdeauna mi-a plăcut să stau într-un bar cu muzică live, cu un pahar de gin în faţă, să las sunetele să-mi alunece printre simţuri şi să urmăresc lumea, să încerc să ghicesc poveştile celor din jurul meu. Fără să simt nevoia să fiu cu cineva, fără să vreau să fac conversaţie. Sentimentul că sunt acolo şi că sunetele scoase de instrumente şoptesc întâmplări pe care mi le imaginez mi-e de ajuns de fiecare dată când vreau să aparţin şi nu ştiu cum.

Felinele care aranjau cablurile se retrag, şi-au încheiat numărul. Se face linişte. Un pahar lovit de un altul se aude undeva în spate, un râs întârziat, pianul începe să picure uşor. Nu îmi dau seama ce e, până când se aud primele acorduri de trompetă, sunete curate, poţi auzi timpul cum se scurge printre ele. My Funny Valentine. Aplauzele revin, semn de recunoaştere. Parfumul de mai devreme îmi şterge din nou simţurile. Femeia elegantă se întoarce la masă. (…)

Am încercat să-i explic mai multe într-un e-mail. Dar n-am reuşit. Tot mai ades simt cum cuvintele nu au suficientă forţă. Aş avea nevoie de un registru al scrisului care să semene cu muzica. Tonalităţi. Asta lipseşte uneori cuvintelor. Muzica e mult mai expresivă. Şi mai liberă. Jazz-ul, cel puţin. În jazz poţi improviza. Scopul e mai puţin important, contează muzica în sine, elaborarea, libertatea pe care te lasă să o simţi. Întotdeauna, scopul înseamnă constrângere, înseamnă limite, spaţii între care să te încadrezi. Femeia elegantă gesticulează discret spre bărbatul din faţa ei. Par să se contrazică pe ceva. El o priveşte cu un aer uşor arogant, printre formele mereu în schimbare ale fumului care pluteşte peste masa lor. Nu reuşesc să îmi dau seama care e relaţia dintre ei.

Până la urmă, totul se rezumă la un bărbat şi o femeie? Probabil că da. Totuşi, cât priveşte mirajul iubirii… este exact atât, un miraj. Un nor de fum, cea mai efemeră dintre stări.

și

Etichete

, , , ,

Momentul acela în care găsești pe cineva care simte la fel ca tine despre o carte altfel lăudată de toată lumea.

Și citești o cronică la un film, cronică pe care puteai foarte bine să nu o citești, pentru că autorul are de apărat o imagine de critică-orice, așa că știai ce va spune. Chiar dacă filmul poate că într-adevăr nu e mai bun decât zice el, dar simți printre rânduri și cuvinte că unele lucruri sunt spuse doar de dragul de a-și păstra imaginea, de a da publicului ce așteaptă de la el.

Și soarele s-a ascuns pe undeva.

Și de câteva zile am redevenit conștientă de lumile paralele în care continuăm să alunecăm. Și de anii care au zburat și care nu îmi mai permit să fac orice aș vrea. Timpul, acest animal invizibil, care ne calcă în picioare.

Și de ce să nu scrii doar de dragul de a scrie, din plăcerea de a imagina lucruri, fără să ții cont de regulile bătute în cuie de unii?

]

intimitate

Etichete

, , , ,

Există o intimitate a gesturilor şi a cuvintelor pe care o împarţi cu cineva chiar şi după ce unele lucruri ştii că s-au consumat pentru totdeauna, o anumită senzaţie de bine care poate să apară când nu te aștepți.
Nu suntem mai mult decât chimie, iar sufletul o iluzie.
Sau poate că aşa se nasc unele prietenii de durată, genul acela de relaţie care se hrăneşte cumva singură, care nu are nevoie de tandreţuri zilnice, e destul să ştii că există acolo, undeva, că o găseşti mereu când întinzi mâna.

Am văzut mai devreme secvențe dintr-un documentar despre 11 septembrie 2001. Toamna în care am avut propria tragedie.

Nu reuşesc să-l citesc pe Coetzee, am făcut și a treia încercare. Stilul lui îmi pare foarte sec.

lady blue

Etichete

, , , ,

Citeam mai devreme pe unul dintre puținele bloguri pe care le mai urmăresc (da, toți par să fi renunțat la ele sau le-au transformat în așa-zise unelte de marketing) că Houellebecq nu e pentru oricine (foarte pe scurt spus). Nu. Acum, Houellebecq este pentru oricine, pentru că nu mai spune nimic. Nimic nou, nimic interesant. Nu mai face literatură, doar patinează pe niște obsesii deja cunoscute. Supunere e cea mai proastă carte a anului, cel mai mare fâs de marketing cultural.

Mi-e dor de o toamnă departe de București. Mai e un pic.

Tocmai am văzut că în București există o stradă care se numește Vlad Dracul. Și mă întreb cum or fi ajuns să o numească așa. Simpatic, nu? Unde stai? Pe Vlad Dracul.

Notam pe undeva, în 2010:

Într-unul dintre apartamentele de pe palier locuia un bătrân. Slab, bolnav, nu ştiu dacă l-am văzut vreodată afară din bloc, doar stătea la o măsuţă de pe hol, lângă uşa apartamentului, şi fuma. O măsuţă cu o faţă de masă pe ea şi cu o vază mică cu flori. Zilnic îşi fuma ţigările acolo. Nu prea îl vedeam, apartamentul lui e pe colţul de palier dinspre lift, palier care e ca un L, dar simţeam când era acolo, după mirosul de ţigară. Habar n-am ce fuma, dar mirosea al naibii uneori.

Asta a durat vreun an… Apoi a murit, iar în apartament s-a mutat altcineva. Presupun că sunt cei care l-au îngrijit – când a murit, s-au adunat bani prin bloc, pe motiv că nu avea pe nimeni.

Dar pe hol a rămas măsuţa. Şi de atâtea luni de când a murit cred că nu am văzut vreodată masa aia fără flori în vază. Deşi nu mai stă nimeni la ea. Doar e acolo. Cu faţa de masă pe ea şi cu florile în vaza aia mică. Nu cine ştie ce flori, de cele mai multe ori simple, de sezon. Dar flori. Niciodată uscate, niciodată vaza goală. E impresionant… Pe un hol abia luminat (nu are geamuri, nu dă spre exterior), la etajul 3, într-un colţ, departe de lumea dezlănţuită, e o masă cu flori pe ea, în amintirea unui bătrân care îşi fuma acolo tutunul… (26 august 2010)

Ei bine, măsuța încă e acolo. Tot cu față de masă pe ea. Florile nu mai sunt mereu. Dar masa continuă să decoreze (orice o însemna asta) holul nostru deprimant.

Gata prima cafea.

Aș vrea niște mere roșii.

iulie

Etichete

, , ,

Din alt iulie:

În curtea de la ţară, la umbră, sub vie. El citeşte un roman polițist. Eu savurez liniştea. De la stradă:
– Doamnăăă, ne daţi nişte apă?
O ţigancă tînără, cu fuste înflorate şi cu nelipsitul puradel prins de ele. Apă? O cană, o găleată, o sticlă? Se lămureşte mama cu ea şi vine să ia cu o găleată de la robinetul din curte. Privirea îi tot fuge nedumerită spre el. Apoi, direct:
– Sînteţi pocăiţi?
– Pocăiţi? Nuu, de ce?
– Poi atunci de ce citeşte?
Arată înciudată spre el şi spre carte. Nu mă pot abţine şi izbucnesc în râs.
– Numai pocăiţii citesc?
– Nu-i Biblia?
– Nu, e o carte de poveşti.
– Aaaaa, am crezut că din Biblie citeşte.
Parcă nu e chiar convinsă, tot nu înţelege. Rîd din nou cu poftă. Vorbeşte cu puradelul ceva în limba lor, mulţumeşte şi pleacă spre maşina parcată mai încolo.
Cîndva, umblau în căruţe cu coviltir şi cumpăram de la ei baloane. Acum s-au modernizat, au maşini.

***

Zilele în care căldura anihilează pornirea de a face orice par suspendate. Te trezești în expectativă, fără să știi de ce, fără să aștepți cu adevărat ceva. Iar timpul se dilată și curge lent, ca mierea.

M-a trezit un vis dimineaţă. Devreme. Şi m-a întors în timp. De ce ne întristăm când cineva se îndepărtează de noi? Probabil, pentru că abia atunci ne dăm seama: am acceptat să devenim vulnerabili.

Și găsesc tot mai greu o carte care să îmi placă, să mă prindă și să mă țină captivă, multă maculatură, scrieri lipsite de stil, traduceri proaste ridicate în slăvi de așa-zisul marketing cultural.

(alte) irosiri

Etichete

, , , , ,

Azi e a 64-a zi în care nu reușesc să termin povestirea despre… De ce? Pentru că personajele din ea nu-și găsesc locul nici printre oamenii din 102, nici printre cei din metrou, nici printre mailurile pe care le scriu, nici printre discuțiile de peste zi, mai tembele decât ar fi permis, nici la cafelele mele solitare, unde țes planuri de evadare pentru totdeauna, pe care nu o să le pun în practică niciodată, nici… nici.

Vara în București e o irosire. Am mai zis? Probabil că da.

Multe cărți și niciuna care să mă închidă în ea cu adevărat.

Și amân să abordez un personaj real, pentru că ceva îmi spune să nu. Oamenii sunt prea ancorați în stereotipuri.

 

trecut și prezent

Etichete

, , , ,

(…) După aproape două ore, ne mai dezmorţim la o plimbare scurtă pe străduţele din zonă. Dacă nu eşti familiarizat cu locul, ai impresia că ai nimerit într-un labirint în care se amestecă mai multe epoci. Vitrine moderne lângă unele împietrite în urmă cu zeci de ani, nici măcar recondiţionate, ci lăsate exact cum erau atunci. Clădiri renovate lângă altele care stau să cadă şi din ale căror subsoluri te izbeşte un miros greu de igrasie, mucegai şi canal. Geamuri mari, din sticlă de sus până jos, lângă uşi mici acoperite cu gratii. O vitrină cu rochii moderne, colorate, o alta cu pălării de acum cine ştie câţi ani, inclusiv cu aerul prăfuit de rigoare. O cafenea nouă lângă o clădire scorojită, care abia se mai ţine pe verticală, cu o perdea în loc de uşă, de după care apare un puradel în puţa goală, urmat de mamă-sa.

Nou şi vechi, îngrijit şi părăginit, modern şi stătut, civilizat şi primitiv. Un amalgam unic. Ai impresia că treci dintr-o epocă în alta, de la un pas la altul. De fapt, aşa e tot Bucureştiul. Trecut şi prezent. Atât. Două axe temporale care se suprapun şi coexistă într-un mod oarecum nefiresc. Viitorul nu ne interesează, noi nu am învăţat încă să gândim în perspectivă.

Pe trotuarul dintr-o parte a Băncii Naţionale, un bărbat aşezat în faţa unei măsuţe pe care are vreo douăzeci de pahare goale cântă la ele. Dacă nu eşti atent şi treci învăluit în zumzetul din jur, nici nu îl observi, nu îl auzi, muzica paharelor lui se diluează în muzica străzii. Cântă frumos. O muzică fragilă, totuşi. De undeva din faţă, unde se intersectează două dintre străduţele care compun acest labirint al timpurilor, se aude mult mai zgomotos şi mai abrupt o flaşnetă. Un tip costumat în Chaplin iese din când în când din spatele ei şi încearcă să-i convingă pe trecători să ia bilete de papagal. Cei mai mulţi nu se opresc, dar îl privesc şi zâmbesc, îi fac poze. Nu cred că asta vrea el.

Tot mai ades, îţi răsare în faţă câte un copil de ţigan care cere bani, cere mâncare, cere atenţie. Cere. „M-am săturat să fiu agresată în felul ăsta, să-mi tot ceară cineva ceva, să vrea ceva de la mine”, îmi zice I. Dar cei mai mulţi nici nu-i mai văd pe cerşetori. Privesc parcă prin ei sau îi ocolesc, îi dau la o parte fără să facă vreun gest vizibil. De parcă ar evita o groapă sau o baltă. Instinctiv. Îi priveşti, dar nu-i vezi. E un exerciţiu care ţi-a intrat în reflex.

Ieşim în Piaţa Universităţii, în faţă la Şuţu. Aici, mereu e cineva care aşteaptă pe altcineva. E un punct de întâlnire devenit clasic. De peste drum, se aud intermitent, duse de vânt şi de zgomotul traficului, nişte acorduri de muzică clasică. Şi aplauze. Pe partea cealaltă, în faţa Teatrului Naţional, la distanţă de câţiva metri, vreo douăzeci de oameni scandează nişte lozinci anti-ceva. Sunt cei care au mai rămas după protestele din ianuarie. Continuă să vină aici de parcă ar ieşi la o bere. Pe statuile lui Caragiale stă cocoţat un tip cu barbă, îmbrăcat în costum popular, şi flutură plictisit un steag uriaş. (14 mai 2012)

Aprilie

Etichete

, , ,

Din alte zile de aprilie. Îmi amintesc fiecare context, fiecare întâmplare care m-a făcut să notez diverse. Dar mi se întâmpă tot mai des să nu-mi amintesc tot felul de cuvinte uzuale. Ciudat animal memoria…

 

Îmi plac unele voci care povestesc pe fundalul unui film. Sunt foarte… relaxante. Aş fi zis senzuale, dar asta implică o oarecare sexualitate şi acum nu mă refer la asta. Ascultam muzica dintr-un film. Plănuisem o zi fără computer, dar azi nu am cum. So… căşti, muzică, cafea, gânduri deşirate aici. E o lumină difuză, enervant de difuză. Ieri, între două alergături, am observat că prin oraş e plin de insule de iarbă şi păpădii. Multe-multe păpădii, oaze de verde presărat cu galben. Şi aveam o poftă nebună să mă aşez pe un petic din acela lipsit de asfalt. Eh, până la urmă tot o să evadez câteva zile.

Dimineaţa asta are ceva de toamnă scăpată în contratimp.

Tentaţia apare pentru că există un punct slab undeva? Un soi de breşă. Cred că da. Iar dacă nu-i dai curs o să se caţere pe tine, ca o iederă. La fel ca unele gânduri pe care refuzi să le spui şi care încearcă să prindă viaţă prin orice altă formă. Mda, sweet temptations.

Venirea unor seri îmi dă impresia unui carusel care încetineşte şi din care lumea coboară din mers. Brusc, mă trezesc singură în el, cu o senzaţie ciudată. Amestec de teamă şi relaxare. Poate chiar ceva mai mult de atât.
Au început să înflorească pomii… Efemeritate delicată.

(5 aprilie 2008)

***

-La ce biserică mergeţi?
-Biserică?

sau

– Unde mergeţi de Paşti?
– De ce trebuie să mergem undeva?

Adevăru-i că nu înţeleg pornirea asta dementă de a fugi de acasă cum ai o zi liberă sau cum e vreo sărbătoare. Faci tone de cumpărături, găteşti cât pentru un regiment, sfârşeşti frânt de oboseală, dar nu te odihneşti, încarci totul în maşină şi te zoreşti spre nu ştiu ce coclauri, unde o să împarţi câmpul cu alţi disperaţi cărora le e frică să stea acasă. Sau, dacă te crezi de lume bună, te urci într-un avion şi dai fuga naiba ştie în ce loc mai mult sau mai puţin sfânt sau la modă, unde se înghesuie mii ca tine, faci act de prezenţă şi sute de poze, apoi te întorci acasă cu marea satisfacţie că te-ai încadrat perfect într-un clişeu elegant, spre deosebire de cei care şi-au mâncat mielul într-un clişeu mai puţin stilat, la iarbă încă nu prea verde.

(3 aprilie 2010)

**

Răsfoiam ieri o carte şi constatam că se remarcă printr-un singur lucru: arta de a scrie mult fără să spui nimic. E şi ăsta un soi de record.

Şi observ că există oameni care aleg să trăiască în şoaptă. Nu, nu e o virtute. Dimpotrivă. Niciodată n-am înţeles liniaritatea, trăirea uniformă. Să vorbeşti pe acelaşi ton despre orice şi să trăieşti la aceeaşi intensitate (medie) orice. Iar când vezi pe cineva care simte viaţa în tonalităţi să îl percepi ca agresiv. Mie mi-e frică de banalitate. Lor nu.

Trompeta lui Chris Botti se mulează perfect pe primăvara asta nehotărâtă. Deşi nu ştiu dacă e un lucru bun, o accentuează. Ar trebui să caut altceva.
Ieri am găsit un blog care m-a făcut să zâmbesc. Senin. Cum zâmbeşti când dai de un om frumos, pe care îţi vine să îl iei de mână şi să îi spui hai să luăm o îngheţată şi să mergem desculţi pe asfalt. Oamenii de felul acesta sunt tot mai greu de găsit…
Mi-e dor de mare. Îmi doresc foarte mult să trăiesc într-un oraş vecin cu marea. Sau cu oceanul. Un port. Nu e de ajuns să îţi doreşti, ştiu.

În sfârşit, cred că putem pune punct iernii. Cu adevărat.
Prima cafea.
Geamuri deschise.
Soare.
Muzici.
Tăcerea se învaţă greu.

(4 aprilie 2011)