Orașul solitar, Olivia Laing

Am început anul cu o carte foarte bună. Nu cred că o să o vedem printre cele mai mediatizate, am observat că se întâmplă asta cu multe cărți foarte bune, bijuterii care rămân ascunse printre vrafurile de volume proaste, gălăgios prezentate pe Internet. Orașul solitar. Arta de a fi singur, Olivia Laing. Trebuie să spun că nu m-a speriat niciodată singurătatea. Aș spune că dimpotrivă, oarecum. Cunosc multă lume care e îngrozită de ea. Singurătatea a fost mereu parte din mine, într-un fel pe care mi-e greu să-l explic… Nu pentru că am fost mult timp singură și m-aș fi obișnuit cu ea. Nu, nu e asta. Pur și simplu, am nevoie de singurătate, măcar din când în când. Cel puțin de un anumit tip de singurătate, pentru că, la fel ca alte sentimente sau stări, are multe fețe și cel puțin de una dintre ele mi-e frică și mie. Nu o să insist pe asta acum, ci o să revin la carte.

București

Era în 1999, cred… trebuie să mă gândesc bine, mă omoară cifrele astea. Revedeam Bucureştiul după mulţi-mulţi ani şi nu în trecere într-o cafenea din apropierea gării, cum făceam de obicei. De data asta, aveam să stau câteva zile bune. Încerc să-mi amintesc în detaliu unele impresii de atunci şi mă enervează că mi-a fost lene să le pun pe hârtie la vremea lor, pentru că acum unele s-au estompat deja.
Erau cerşetori şi aurolaci în gară, la metrou, în autobuse, pe străzi, în magazine. La fel, câini vagabonzi. Haite de câte opt-nouă, în plin centru. Te adulmecau flămânzi şi curioşi, unii chiar nerăbdători parcă să îţi atragă atenţia că eşti pe un teritoriu al lor şi nu e cazul să faci vreo mişcare greşită. Imaginea asta a unui Bucureşti scăpat parcă dintr-un film mi-a rămas întipărită în minte şi multă vreme nu am reuşit să scap de ea.