Dintr-un jurnal

Cel mai discutat subiect din ultimele zile: Kosovo.
Cele mai întâlnite situaţii: cei mai mulţi habar n-au despre ce vorbesc, n-au pus mâna să citească ceva despre istoria conflictului ăstuia, dar se trezesc dând din mâini şi oferind pseudoexplicaţii.
Concluzia: dacă te informezi doar din ştirile de la ProTv sau din tocşourile la care participă tipul ăla de la Ziua (pe care l-a şcolit SRI şi care acum face pe analistul militar), mai bine taci şi du-te la shopping în mall, că nu s-au terminat reducerile.
Adevărata concluzie: de oricare parte te-ai situa într-un conflict de genul ăsta, vei găsi argumente, mai mult sau mai puţin viabile. E un cerc vicios pe marginea căruia poţi patina la infinit.

De câtva timp mă intersectez (chestie de job) cu un exemplar feminin care mă nedumereşte şi încerc să înţeleg un lucru: de ce unii oameni care au o cultură peste medie îşi închipuie că e şic să umbli neglijent? Nici eu nu am un fetiş pentru vestimentaţie, dar de aici şi până la a arăta de parcă cineva ţi-a furat hainele şi ai pus pe tine ce ai mai găsit aruncat prin baie… e cale lungă.

Și nu-mi mai găsesc locul la job. Zilele trecute, pe un hol de acolo:

–  Să nu începi şi tu să te plafonezi!
– E greu de evitat asta la voi…
– Exagerezi.
– Nu prea cred. Ştii foarte bine la ce mă refer.
– Mda… Dar e o comunitate în care nu prea poţi intra cu plugul, ca în altă parte.
– Da, toţi sunt legaţi unii de alţii. Ştii că deja s-au făcut jocurile? Acum câteva zile s-au pus la masă şi au stabilit: x primar, y prefect, z viceprimar, ăla de la ape la consiliul judeţean etc. etc.
– De unde ştii?
– Nu contează. Procedura e veche, ştii şi tu… Era doar o chestiune de timp.
– Şi O rămâne pe dinafară?
– Aşa se pare. Trebuie să dea psd-ului ce au promis. Şi în oraş nu pot, cu lumea de aici nu au cum să jongleze, cine dracu’ votează cu psd în orașul ăsta?
– Şi ce vrei să faci?
– Rien… deocamdată. Mă duc să iau o cafea, vrei?

Mă gândesc tot mai mult să schimb macazul. Ce facem noi nu se mai cheamă presă. Trebuia să plec anul trecut.
Pe blocul de vizavi sunt nişte porumbei şi se tot împart în grupuri de câte trei. Nu ştiu de ce trei…
Cred că mă duc la meci. (24 februarie 200X)

**

De ce nu înţeleg unii ca faimoasa chimie se poate termina?! Fin, pur şi simplu. Nu mai simţi, nu mai vrei, nu mai poţi juca teatru. E gata! Să-ţi faci un scop în viaţă din a încerca să convingi pe cineva că trebuie să te iubească pe veci doar pentru că, la un moment dat, te-a iubit. Câtă disperare. Şi câtă inconştienţă… (16 februarie 200X)

**

– Vii la bere?
– Ntz!
– Hm?
– Prea multe motive, ca să le înşir.
– Zi trei.
– Nu beau bere caldă, iar febră am şi fără să beau ceva rece acum, mi-e lene, am de citit ceva…
– Mda, te fofilezi.
– Hai, hai…
– De ce ai febră?
– De ghindă! M-am gripat, de ce am febră…
– Trebuia să faci tu ceva.
– Îhîm. Vrei un song?
– Vreau să te scot din casă.
– Întreabă-mă peste vreo săptămână.
– Zice A că mergem unde vrei tu.
– Să vă fie de bine.
– Nu, mă, dacă vii!
– Nu vin! Care parte nu o înţelegi?! Am gâtul în pioneze şi tu vrei să mă duci la bere. AZI ţi-ai găsit. Nici la job n-am fost. Şi de când beau eu bere iarna?
– Fi-ţi-ar pionezele… Eh, bere, poţi bea ce vrei tu, parcă te obligă cineva să bei bere. Ai nevoie de ceva?
– Să nu mă bateţi la cap, de exemplu.
– Bine, bine, las’ că vezi tu. Ocupă-te de pionezele alea şi vorbim mai încolo.
– Mda, o să chem un popă, să mi le blagoslovească.

Din seria dialogurilor stupide dintr-o seară de sâmbătă fadă. (9 februarie 200X)

**

Mai devreme îmi venise o idee, dar mi-am dat seama că nu e înţelept să o spun nimănui. Şi mi-am amintit că sunt o grămadă de întâmplări (nu ştiu dacă e cel mai potrivit cuvânt, pentru că e cam evaziv) pe care nu le-am spus nimănui, niciodată, nicio vorbă… Pur şi simplu, am considerat că e mai sănătos aşa. Pentru toată lumea implicată. (19 ianuarie 200X)

**

Zilele astea am văzut ceva mai mulţi oameni veseli, oameni care fac gesturi drăguţe pentru cei mai puţin norocoşi, am văzut feţe care şi-au adus aminte să zâmbească. Am văzut copii curioşi şi nedumeriţi că nu îl pot lua pe Moşul ĂLA din vitrină, oameni mari puşi în încurcătură de întrebările lor încuietoare, am văzut ceva mai multe lumini şi câteva culori care se repetă. Am văzut oameni care s-au reunit din nou în jurul discuţiilor, aşa cum îmi doream până recent să îi văd şi să mă alătur lor. Am văzut sclipiri în ochii unora, doar că tardiv… E plăcut să vezi lumea ceva mai destinsă, numai că eu nu mai simt nevoia să intru în mijlocul ei. Cândva, aş fi vrut. Acum, îmi e de ajuns să o văd. Nu sunt tristă, nu mai simt singurătatea, dar nici să ader la vreo turmă nu mai pot. Mi-e bine aşa cum sunt. Fericirea mea e mai discretă şi derivă din a lor. Recunosc că aş vrea să fiu în altă parte, nu în urbea asta conservatoare si încremenită într-un timp oarecare. Poate de aici nevoia de a sta cuminte în colţul meu şi lipsa de entuziasm vizavi de grupurile la care aş putea deveni parte. Până şi pe internet mai am un singur colţ în care mai intru zilnic, dar doar întredeschid uşa, arunc o privire şi plec. Cu toate că acolo e lume care mi-e dragă, lume de care mă leagă multe, frumoşii nebuni… Dar undeva s-a rupt ceva şi nu se mai leagă, nodurile nu funcţionează întotdeauna. Iar a doua şansă nu există, a doua şansă nu înseamnă decât conştientizarea şi repetarea aceleiaşi greşeli. O să fie primele sărbători pe care le fac singură, după muuult timp. Altădată, m-ar fi speriat sau m-ar fi enervat gândul ăsta. Acum, sunt foarte liniştită. Suspect de liniştită. Ba chiar cred că aveam nevoie de asta. La urma urmei, e un lux să poţi face doar ce vrei, să nu depinzi de poftele şi de cheful nimănui. Şi abia aştept să iau bradul, să miroasă toată casa. Şi să pun luminiţele, şi să miroasă a dulciuri făcute de mine şi a vin aromat… Da, simplitatea se învaţă greu, dar poate fi frumoasă. (20 decembrie 200X)

**

Rasfoiam mai devreme cateva bloguri ale unora care scriu despre politica de la noi, in speta despre scrutinul de duminica, pentru că e cel mai tare subiect actual. Dupa Elodia, desigur, care a devenit un soi de sport national. Ziceam de bloguri… toti au un limbaj elevat, scortos, povestesc despre valorile europene (sic!), despre cat e de important sau de enervant (chestie de perspectiva) uninominalul, dau sondaje, interpreteaza sondaje…. Dupa lectura catorva asa-zise analize din astea pretioase, ma intreb pentru cine naiba scriu oamenii astia. Oare ei si-au stabilit, vorba romanului, un target, sau scriu doar asa, de dragul de a-si admira discursul?
De fiecare data cand citesc genul asta de… nu stiu cum sa le zic… nu, chiar nu stiu cum sa le zic, am impresia ca traim in Romanii paralele. Nu doua, mai multe. Exista Romania politicienilor de la varf, care fac legile, impart banii (inclusiv intre ei, ca doar cine-mparte parte-si face), vorbesc pompos de la tribune si injura printre dinti imediat ce intorc spatele auditoriului. Vine apoi o patura ceva mai discreta si subtire, cea a asa-zisilor tehnocrati, care sunt si adevaratii profesionisti. Urmeaza Romania politicienilor locali, pentru care snobismul si aroganta e deja o a doua natura. Astia isi inchipuie ca rostul lor pe lumea asta e sa taie panglici, sa li se ia interviuri in care sa vorbeasca despre orice altceva decat ar trebui, sa aiba un sofer care sa le care servieta, sa se lafaie in birouri decorate intr-un veritabil stil grandoman si sa aiba pe cat mai multi care fac sluj in fata lor. Printre toti astia exista o Romanie a trepadusilor, a celor care se chinuie sa isi faca un loc intre cei amintiti, care culeg resturile de la mesele lor. Vine apoi Romania oamenilor care isi vad de treaba, care se tin deoparte de toti astia de pana acum, o lume care nu neaparat mai spera la o schimbare, dar care merge inainte din inertie. Iar ultima, si cea mai numeroasa, e Romania rurala (si spun rurala nu neaparat prin localizare, ci prin mentalitate). Aici sunt cei care tin in viata OTV-ul si pe Elodia, cei care il admira pe Becali si il aplauda frenetic pe Vadim, lumea care isi face targuielile in hipermarket, cu bonuri de masa, cumparand cu un aer princiar ieftinele pulpe de pui, cei care urca in autobus prin fata si scutura firimiturile de pe fata de masa pe geam, aceiasi care te trateaza cu un neaos ba p’a ma-tii atunci cand le atragi atentia ca nu fac bine.
Distanta dintre Romania asta majoritara si Europa de care vorbesc cu emfaza bloggerii de care spuneam e foarte mare. Daca nemtii, de exemplu, nu inteleg cum e posibil sa nu le functioneze automatul de bilete din gara, ai nostri inca se intreaba de ce nu e bine ca mulgem vacile cu mana. Cam asta e distanta, metaforic vorbind. Si atunci ma intreb pentru cine scriu cei de care ziceam la inceput. Pentru ca nimeni nu vrea sa joace rolul de liant intre toate Romaniile alea pe care le-am pomenit si care continua sa alunece paralel.

Mda… e sambata, sfanta si unica mea zi libera, in care as avea atatea de facut, ca nu stiu de unde sa le apuc, asa ca mi-am lungit coffee time-ul aici. Ar trebui sa incep cu faimoasele cumparaturi, dar mi-e sila, ca sambata e o aglomeratie in magazine de zici ca vine potopul si toti isi fac provizii. Zau, nu inteleg de ce cumpara unii juma’ de Kaufland intr-o zi. Vad cosuri cu cate 10-15 iaurturi, cateva baxuri de apa sau suc, carne cat pentru un regiment, un munte de dulciuri, de ti se face greata numai cand le vezi asa multe… cati or fi astia intr-o casa, oameni buni?! (24 nov 200X)

**

Azi se fac 6 ani. Da, 6 ani ar fi implinit azi… Si e prima zi de 18 octombrie, din astia 6 ani, in care pot vorbi despre asta fara sa ma intreb de ce, fara sa caut explicatii, fara frica, fara furie. Doar lacrimi. Pentru ca timpul nu vindeca orice durere, desi unora le place sa creada ca e asa. Si am ajuns la concluzia ca eu nu stiu sa urasc… Daca as fi stiut, as fi continuat pana in panzele albe si nu i-as fi lasat in pace pe cei doi dobitoci care inca isi spun medici. Dar probabil ca toate se intampla cu un rost, asa ca, ajunga zilei durerea ei… (18 octombrie 200X)

**

Aseara, butonam telecomanda, incercand sa uit de afurisita asta de viroza si cautand ceva care sa ma adoarma. Am dat de un film cu o revolta dintr-o inchisoare. Si mi-am amintit de prima mea vizita intr-un penitenciar. Era pe vremea cand inca imi inchipuiam ca lumea poate fi schimbata, ca ziarele pot face si altceva decat sa serveasca scopurilor unora sau altora. Acum, probabil ca n-as mai fi atat de impresionata. Totusi, cred ca ar ramane senzatia stupida ca esti intr-o cusca cu niste animale. Asa am simtit atunci… Atata primitivism latent avem in noi! Intr-o inchisoare se vede cel mai bine. Inca pot sa rememorez fetele unora, privirile de animal haituit si la panda, exclamatiile si comentariile scarboase. In sala in care am ajuns intr-un final erau “intelectualii”, cei care scriau poezii si invatau diverse aiureli. Eram cu un fotograf, iar unul dintre detinuti a fost din doi pasi langa mine, zicand ca vrea sa facem o poza impreuna. Acum rad, dar atunci cred ca am inghetat, nici nu mi-am dat seama cand s-a miscat, iar gardianul l-a dus repede la loc. Probabil ca n-avea niciun fel de intentie rea, dar recunosc ca atmosfera aia ma facea sa fiu destul de incordata.
Am fost si in capela lor, cand unul dintre detinuti, un arab, a fost crestinat si botezat. Ioan. Nu stiai daca sa razi sau sa iti fie mila de ei, era un spectacol trist, oricum. E o lume ciudata cea care ajunge dupa gratii… (16 octombrie 200X)